Operaţia de corectare a proprietăţilor fizice, chimice si organoleptice ale apei are rolul de a îmbunătăţi calitatea apei. Dacă avem de a face cu potabilizare a apei, atunci avem urmatoarele tratamente posibile:
eliminarea gustului, a mirosului neplacut si schimbarea culorii apei;
îndepartarea substanţelor organice;
deferitizarea si demineralizarea;
corectarea duritaţii apei;
fluorizarea;
reducerea elementelor radioactive.
Gustul si mirosul neplacut al apei se datoreaza de cele mai multe ori anumitor substanţe produse de algele ce se dezvolta în apa sau este rezultatul descompunerii unor substanţe organice. De asemenea gustul apei poate fi deteriorat si de prezenţa unor compusi chimici ai zincului, cuprului, fierului șau manganului. În alte cazuri si lipsa sarurilor din apa poate duce prin duritatea mica (0 – 4 grade) a apei la un gust neplacut, în care caz duritatea apei poate fi marita prin adaos de sulfat de sodiu sau carbonat de sodiu.
Reducerea cantitaţii de dioxid de carbon din apă se poate realiza fie printr-o pulverizare fina a apei, fie printr-o filtrare a apei printr-un strat de marmoră macinată (carbonat de calciu) când dioxidul de carbon reacţioneaza cu carbonatul de calciu, rezultând bicarbonat de calciu. Procedeul de filtrare se poate aplica în condiţiile în care apa nu conţine saruri ale fierului sau manganului, care ar reacţiona cu materialul filtrului.
Apa potabila conţine în multe cazuri fier. Aceasta în cantitate mica nu dauneaza sanataţii, dar imprima apei un gust metalic si da o culoare galben – roscata apei. Metoda utilizata la reţinerea fierului din apa consta în principiu în aerarea intensa a apei, ce asigura oxidarea compusilor de tipul bicarbonaţilor si sulfaţilor de fier solubili în apa pâna la nivelul unor compusi insolubili, care vor fi reţinuţi usor prin decantare si filtrare.
În ceea ce priveste demanganizarea apei, se poate afirma ca o parte din compusii manganului se pot elimina o data cu eliminarea compusilor fierului, dar unii compusi ai manganului sunt greu de eliminat si implica un tratament special de natura chimica: tratare cu var, ozonare, tratare chimica, urmata de o filtrare, utilizând un filtru impregnat cu dioxid de mangan.
Oxigenul în apele de suprafaţa este de dorit sa fie dizolvat în cantitate cât mai mare, dar la utilizare în diverse instalaţii si conducte metalice prezinta o acţiune coroziva asupra instalaţiilor prin care circula apa, în special când se lucreaza la temperaturi si presiuni ridicate. O parte din oxigen se elimina prin metode fizice, prin încalzirea apei la presiuni scazute sau chiar la presiunea atmosferica, când scade solubilitatea oxigenului în apa si astfel oxigenul este eliminat din apa. Când apa este utilizata în cazane sub presiune este nevoie ca oxigenul sa fie eliminat în totalitate, pentru ca în caz contrar corodeaza rapid tabla cazanului. Din aceste considerent se aplica un tratament chimic apei prin utilizarea de sulfit de sodiu, care reacţioneaza cu oxigenul din apa, formând sulfat de sodiu.
Reducerea duritaţii apei Dedurizarea apei este un proces specific tratarii apei, atunci când apa se utilizeaza ca apa tehnologica în unele instalaţii industriale sau ca agent termic. Exista doua tipuri de duritate si anume:
Duritate temporara Dt;
Duritate permanenta Dp.
Duritatea temporara este data de bicarbonaţii de calciu si magneziu, solubili în apa si care prin încalzire peste 100 °C se descompun în carbonaţi insolubili în apa si se degaja CO2. Duritatea permanenta a apei este data de suma sarurilor de calciu si magneziu ale acizilor tari din categoria cloruri şi sulfaţi. Suma duritaţii temporare si a duritaţii permanente constituie duritatea totala: D= Dt +Dp Pentru exprimarea cantitativa a duritaţii apei se foloseste gradul de duritate. Convenţional se considera ca un grad de duritate corespunde la un conţinut de saruri de calciu si magneziu echivalent de 10 mg/l apa (STAS 3026 – 62). Conform acestui principiu, apele sub aspectul duritaţii se clasifica astfel:
duritate foarte mica D sub 5 grade;
duritate mica D cuprins între 5 si 10 grade;
duritate medie D cuprins între 10 si 20 grade;
duritate mare D cuprins între 20 si 30 grade;
duritate foarte mare D are valoare peste 30 grade.
Pentru dedurizarea apei se pot folosi reactivi chimici, filtre cu mase cationice, se poate fierbe apa sau se aplica metode combinate.
Prin dedurizare cu reactivi chimici se poate coborâ nivelul duritaţii apei pâna la 4 – 5 grade. Se utilizeaza ca reactivi varul sau soda, respectiv hidroxidul de calciu şi carbonatul de sodiu. Acesti compuşi reacţionează cu sarurile din apa. În urma acestor reacţii rezulta compusi insolubili. În cazul când se doreste o dedurizare mult mai înaintata a apei se procedeaza la dedurizarea prin schimb ionic. Schimbatorii de ioni sunt substanţe solide, insolubile care au capacitatea de a reţine din soluţii anumiţi ioni si de a ceda alţii. Dupa felul ionilor de schimb avem doua grupe de schimbatori:
cationiţi, adica schimbatori de cationi;
anioniţi, adica schimbatori de anioni .
In prezent se folosesc tot mai mult pentru dedurizarea apei schimbatori de ioni organici, care sunt rasini sintetice. Înainte de distribuirea apei în reţea sau în rezervorul central se impune în mod obligatoriu un control al calitaţii apei potabile în conformitate cu standardele si normativele aprobate si numai în cazul în care apa corespunde sub aspectul tuturor caracteristicilor, atunci apa poate fi distribuita consumatorilor.
Schimbător de ioni din CET de pe platforma LIBERTY GALAȚI